Firdousi – 42 Geamșid: Povestea Lui Zohhak și a Tatălui Său

Și au fost în vremea-aceea un bărbat într-un pustiu,
vânturat de călăreții cei cu suliți înarmați:
mare șah, tare-n virtute, temător de Cel-de-Sus,
care-i Stăpânul lumii. Șahul se numea Mardas.
Drept era, nespus de darnic. Mii de mulgătoare-avea;
câte-o mie de cămile, și de capre, și de oi,
și pe toate-acest cucernic, la păstori, le-ncredința.
Mai avea și vaci de lapte, herghelii de cai arabi
mai frumoși ca niște îngeri; lapte-oricine îi cerea,
îi dădea peste măsură. Și cucernicul avea
dar un fiu pe care-n brațe-l alintase lângă piept:
Zohhak se numea feciorul lui cel tare îndârjit,
zvelt, viteaz și fără păsuri. Denumit și Peiverasp
(nume-n pahlavi ce-nseamnă Zece-mii-de-bidivii)
zece mii, cu frâu de aur, telegari arabi având,
care sînt vestiți în lume. Zi și noapte sta în șea,
vrând putere să-și adune, dar nu spre a face rău.
Într-o bună zi-n seraiu-i se înfățișă Eblis,
preschimbat la-nfățișare într-un om plăcut și bun;
de pe drumul către bine cugetul i l-a întors,
tânărul plecând urechea la șoptirile-i drăcești.
Dulce îi păru și graiul lui Eblis; nu bănuia
câte renghiuri o să-i joace: el îi dărui pe loc
gând și inimă senină, presărându-și colb pe cap.
Când văzu că-și dăruise sufletul în vânt, Eblis
chicoti de bucurie. Vorbe dulci, cuviincios,
îi șopti acestui tânăr, cap de-nțelepciune sec.
„Multe știu — Eblis îi spuse — și pe lume nici un om
n-ar putea să mi te-nvețe, câte eu te-oi invăța!”
Tânărul îi și răspunse: „Haide, zi-mi, nu-ntârzia,
omule ce-mi dai povețe!” Eblis îi ceru întâi
jurământ, făgăduindu-i vorbe-adevărate-apoi.
Tânărul, sărac cu duhul, l-ascultă și îi dădu
jurământul, cum ceruse: „Jur că taina ți-oi păstra
și ți-oi fi supus și pururi din cuvintu-ți n-oi ieși!”.
„Pentru ce — Eblis îi zise — ar mai fi un alt stăpân
decât tine prin seraiuri, o, tu, preamărite prinț?
Preț mai are un părinte, când avem ca tine-un fiu..?
Hai acum și-ascultă-mi sfatul. Viața ăstui șah bătrân
s-o lungi și-n vremea asta-n umbra lui vei adăsta.
Pune mâna, smulge-i tronul cel puternic; numai tu
binemeriți să-i iei locul; și povața mea urmând,
va s-ajungi stăpânul lumii!” Când Zohhak îi auzi
spusele, căzu-n visare, inima-i se-nduioșă
de-al părintelui său sânge Zise astfel lui Eblis:
„Asta nu e cu putință; cere-mi orice altceva,
nu, aceasta nu se poate!” Eblis îi dădu răspuns:
„Dacă nu-mi asculți porunca, și făgăduiala-ți calci
și credința juruită, jurământul tău mi-i ștreang
atârnînd pe după gâtu-ți; josnic om vei fi, pe când
taică-tău la loc de cinste”. Astfel dracul prinse-n mreji
capu-arabului acesta și târându-l îl sili
să-i dea oarbă ascultare. Zohhak grabnic întrebă
ce drum trebuie s-apuce, și din nou făgădui
cu nimic să nu se-abată din povata ce-i va da.
Zise Eblis: „Iată, drumul ți-l voi netezi să-ți urci
fruntea dincolo de Soare; tu, numai să taci: atât.
N-am nevoie de-ajutorul nimănui; cu mâna mea
săvârși-voi totul bine; ție-atâta doar iți cer:
vezi, ai grijă ca din teacă spada vorbei să n-o tragi!”
Șahu-avea-n serai grădină care duhu-i desfăta;
după cum se-obișnuise, se trezea cu noaptea-n cap,
și se pregătea de rugă, în grădină, mai pe-ascuns,
capul, trupul să și-l spele, fără ca vrun slujitor
c-o făclie să-i lumine. Dracul josnic și stricat
chiar în drum săpă o groapă mare, puse mărăcini
peste a capcanei gură, puse bulgări de pământ.
Noaptea când veni, araba căpetenie, -acest prinț
preamărit, semet, puternic, spre grădină se-ndreptă;
când se-apropie de buza gropii, steaua i-a pălit:
vai! se prăbuși-n prăpaste, sfărâmându-se de tot!
Astfel se sfârși preabunul, credinciosul om. Nicicând
nu-l mustra pe fiu, nici bine și nici rău când făptuia.
L-a crescut la sân cu-alinturi și cu grijă, zi de zi;
mulțumit era de-odraslă și comori i-a dăruit;
și-ăstfel fiul, păcătosul și nemernicul de fiu,
n-a răspuns la părinteasca mângâiere, cum dator
ar fi trebuit să-i fie, de rușine cel puțin.
S-au făcut părtaș la moartea celui ce l-a zămislit!
Auzit-am pe-nțeleptul om zicând că un fecior
rău, mai crâncen decît leul, sângele tătâne-său
nu-ndrăzneșie să verse. Dacă-n taina-aceasta e
vrun cuvânt să o destaine, cel iscoditor atunci
va-ntreba-o doar pe mama despre tainicul cuvânt.
Astfel fiul, ucigașul și bicisnicul Zohhak,
ridicatu-s-au pe tronul tatălui, punând pe cap
a Arabiei coroană, și norodu-și cârmui
când spre rău și când spre bine. Diavolul, când își văzu
mârșăvia împlinită, prinse alta a-i urzi
lui Zohhak zicându-i :„Iată, inima cum ți-ai întors
către mine, tot ce-n lume ți-ai dorit, ți s-a-mplinit;
dacă vrei din nou de mine să te legi cu jurămînt,
dacă vrei s-asculți porunca-mi și supus să mă urmezi,
lumea-ntreagă la picioare fi-va-mpărăția ta;
fiară, pasăre și pește — toate ale tale-or fi!”
Cum grăi în chipu-acesta, ceva nou și născoci,
o urzeală mai drăcească, vicleșug mai uimitor.