Federico Garcia Lorca – Sfântul Gabriel

I.
Un fecior frumos, de trestii,
Umeri largi, mijloc subțire,
Pielea măr sclipind în noapte,
Ochii mari și gura tristă,
Nerv de-argint ce se topește,
Bântuie pustia cale.
Încălțările-i lucinde
Rupe dalii prinse-n aer,
Două ritmuri care cântă
Scurtul și celestul vaier.
Peste țărmul mării-ntinse
Nu e palmă să-l întreacă,
Nici stăpân cu-mpărăție
Și nici stea rătăcitoare.
Creștetul când îl apleacă
Peste pieptu-i peruzea,
Noaptea caută câmpia,
În genunchi a se ruga.
Sună tristele chitare
Pentru-Arhanghel Gabriel,
Strunitor de-obscure molii,
Și ostil pletoasei sălcii.
Sfinte Gabriel: Copilul
Plânge-n pântecul de mamă.
Să nu uiți că noi, țiganii,
Dăruitu-ți-am veșmântul.

II.
Bun-a magilor Vestire,
Luminată și săracă,
Poarta stelei o deschide,
Pentru-a luneca pe-o rază.
Sfântu-Arhanghel Gabriel,
Printre iriși și-o zâmbire,
Strănepot de-al Giraldei*,
Își apropie venirea.
Și din vesta lui brodată
Greierii ascunși vibrează.
Stelele din miez de noapte
Clopoței se conturează.
Iată-mă aici, preasfinte,
Cu trei cuie-bucurie.
Iasomii, cu strălucirea-ți,
Îmi deschizi pe chip ce arde.
Domnul să te mântuiască,
Sfântă și Bună Vestire.
Minunată arămie**.
Vei avea un prunc frumos,
Trup de briză străvezie.
Sfinte Gabriel din ochi-mi!
Gabrielito-al vieții mele!
Eu visez ca să te-așezi
Pe un jilț din flori de stele.
Mântuiască-te, Vestire!
Luminată, zdrențuită.
Pruncul tău pe trup va pune
Vreo trei răni și-o aluniță.
Sfinte Gabriel ce arzi!
Gabrielito-al vieții mele!
În străfundul meu din piept
S-a născut un lapte cald.
Dumnezeu te mântuiască,
Sfântă și Bună Vestire.
Mama stirpelor – o sută.
Ochii-ți par arizi și goi,
Peisaje lungi, ecvestre.

*
Pruncul cântă stând la sânul
Bunei și Sfintei Vestiri.
Trei verzi sâmburi de migdale
Tremură-n glăsciorul lui.
Deja, Gabriel, pe-o scară,
Înălța la cer urcare.
Stelele din miezul nopții
Deveneau nemuritoare.