Ciocurile de cocoși
scurmă cătând aurora
când din muntele-nnoptat
coboară Soledad Montoya.
Galbenă aramă, carnea-i
miroase a cal și umbre.
Nicovale fumegânde
sânii-i gem cântări rotunde.
Soledad, pe cine cauți
singură, spre zori, anume?
Caut eu pe cine caut,
dar ce-ți pasă ție, spune?
Merg să-mi caut bucuria
și pe mine să mă caut.
Soledad a remușcării
mele, cal ce umblă razna, care
în sfârșit când dă de mare
valurile îl înghit.
Nu-mi mai aminti de mare;
ea durerea neagră-mi crește
în câmpiile măslinei
pe sub foșnet de frunzare.
Soledad, ce jale-ascunzi?
Ce dureri atât de-adânci?
Acre de-așteptări și gură
lacrimi de lămâie plângi.
Grea durere mă răpune!
Din bucătărie-n casă
fug, și cozile mi-atârnă
pe pământ, ca la nebune.
Îmi-s veșmintele și trupul,
ce durere! de cărbune.
Ay, cămășile-mi de fir!
Ay, de mac coapsele mele!
Spală-ți trupul tău cu apa
ciocârliilor și lasă,
Soledad Montoya-n pace
inima ce te apasă.
*
Miscător de cer și frunze
râul jos în vale sună.
Cu flori de dovleac, lumina
proaspătă se încunună:
o, durere țigănească,
veșnic singură, curată.
Jale cu ascunsă matcă
și-auroră depărtată
Sensul versurilor
Piesa exprimă o durere profundă și o căutare interioară. Soledad Montoya este un simbol al suferinței, încercând să găsească bucurie și să scape de remușcări, dar este copleșită de durere.
