Trosnește gardul, pe tufe
le învârte o mâzgă,
ce mușcă lacom podina,
țâșnind prin șură în față.
Saltă cu fân, carul lui
Ilie; cai umflați,
sub revărsare crește un
nămol de purcei morți.
Balene-bostani, cai,
spărgând casa, o scuturând,
mușcă din zidul albastru,
pivnița la refuz, umplând.
Secuiul stă, îi curg
lacrimile, râde tare:
,,Ia-o Doamne casa,
ia, de la om ce are!”
Pe nevasta și țâncii,
posturile, noaptea,
cuiburile de berzi,
lume să am, încaltea!”.
Valul se turbă, și sub cer
cătune plutesc în rai.
Barca nu mai ajunge,
apa va cânta, numai.
Sensul versurilor
Piesa descrie un potop devastator care distruge totul în cale. Un om, confruntat cu pierderea casei și a bunurilor, se resemnează în fața forței naturii, preferând să aibă lumea decât lucrurile materiale. Versurile transmit un sentiment de disperare, dar și o acceptare stoică a destinului.