Căzând în nas pe frunzet,
învârtindu-se pe câmp trăsnit,
omul încă vorbește singur,
ca cel ce peste gură încă n-a primit,
ca cel ce își trage
din pământ și suflul.
Pietre tușesc pe plămâni,
pe limbă noroi cu lut i se lipește,
ca să simtă,
nu numai să vadă
pământul de unde s-a tras,
ca să se renască.
Căzând în nas pe frunzet,
și a merge totuși înainte,
de a trezi prea înălțatul
plop din adormire,
a nu lăsa ca brazii
cu ace verzi să coasă
totul ce e fără mit deja,
dar încă e judecată.
Căzând în nas pe frunzet,
căutând primejdia,
în pădure de oase, până-n brâu, chiar,
a merge, a merge întruna,
căruia o domnie de glie
și astfel de pământ să-i rămână,
ca să-și apere prin suflu
această putere amărâtă!
Sensul versurilor
Piesa descrie o călătorie fizică și spirituală în natură, unde personajul se confruntă cu greutăți și primejdii. Scopul este de a se conecta cu pământul, de a se renăște și de a-și apăra moștenirea.