Stăteam liniștită și eram copac în pădure,
Adevărul știindu-l celor nevăzute înainte;
Lui Dafne și crengii de laur
Bătrânei perechi ce ospătat-a zeii
Și care creștea ulm-stejar în viroagă.
Nu fusese-așa până ce stăruielnic zeii
N-au fost rugați și poftiți înăuntru
Spre vatra și casa inimii lor
Ca să poată-nfăptui minunea aceasta;
Eu fost-am totuși un copac în pădure
Și-am înțeles mai multe lucruri noi
Nebune până-atunci la mine-n minte.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de contemplare și transformare, în care eul narator devine un copac într-o pădure, dobândind o înțelegere profundă a adevărurilor ascunse. Metafora copacului sugerează o legătură cu natura și o perspectivă atemporală asupra existenței.