Își mână timpul carul de piatră pe sub cer
Și trag la jug centauri cu capete de fier.
Hei, timpule, oprește-ți odată pașii duri!
Centaurii trimite-i să roadă vechi păduri.
Iar tu, la pragul casei să mi te pleci ca rob,
Să te trimit un secol cu vitele pe glob!
E câmpul ca și cerul la fel de mătăsos.
Ți-i trupul ca alunul atât de mlădios,
Și zvelt îți este brațul ca ramura din meri,
Întinsă spre cocorii acestei primăveri.
Să-mi spună înțelepții de știu, cum pot să stea
Aceleași elemente și-n pulbere și-n stea:
Cosița, brațul tânăr și mlădiosul mers
Ți le-ntâlnesc oriunde în largul univers.
Aș vrea o clipă numai să-mi vii în adevăr,
Cu buzele suave ca florile de măr.
Și-o să-și mâie timpul atunci, spre munții duri,
Centaurii năpraznici să roadă vechi păduri,
Iar cornul ce vestește, cumplită, fuga lui,
Va rugini deasupra, la căpătâi, în cui.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința profundă a eului liric de a trăi o clipă de iubire pură și adevărată. Timpul și elementele naturii sunt martori ai acestei dorințe, iar imaginea iubitei este idealizată și prezentă în tot universul.