Mărturisesc, să afle ai mei nepoți măcar:
Mi-au fost blazon opinca și bâta de văcar,
Și mi-a aprins elanul spre-al artelor temei,
Natura udeșteană, în amfiteatrul ei:
Am învățat ce-i ritmul în sacadat alai,
când tropoteau pe prunduri nepotoliții cai;
De la furtuni cu aprig, uluitor duium,
Am învățat ce-i setea avântului la drum.
Simțeam cum gingășie se pune în cuvânt,
când ierburile zvelte se legănau în vânt,
Și cum eternitatea încape într-un vers,
Prin rouă, când reflectă întregul univers….
La mine-n sat, în Balta Ciurariului, și-acum
Mă mai așteaptă caii în adâncimi de fum.
Sensul versurilor
Piesa este o mărturie despre originile umile și legătura profundă cu natura și satul natal. Vorbitorul își amintește cu drag de elementele simple care i-au format identitatea și i-au inspirat pasiunea pentru artă, găsind eternitatea în momentele efemere ale vieții rurale.