Eugenio Montale – Scrisoare Către Malvolio

N-a fost vorba niciodată de o fugă a mea, Malvolio,
și nici măcar de un flaier al meu cu care să simt pericolul
de la o mie de mile. Asta e o virtute
pe care tu o ai și nu te invidiez fie și pentru
că n-aș putea să mă folosesc de ea.
Nu,
n-a fost vorba niciodată de o fugă
ci doar de o respectabilă
luare de distanțe.
N-a fost poate greu la început,
când despărțirile erau nete,
oroarea de o parte și decența,
oh, doar o decență infinitezimală
de cealaltă parte. Nu, n-a fost greu,
era de ajuns să rotunjim colțurile, să decolorăm,
să ne facem invizibili,
sau poate să fim. Dar după aceea.
Dar după ce staulele s-au golit
cinstea și indecența strânse într-un singur pact
au fondat oximora permanentă
și n-a mai fost vorba
de fugă și ascunzișuri. Era ora
monstruozității conceptuale
și strâmbul era drept, iar peste toate celelalte
derâdere și tăcere.
A fost ora ta și nu s-a sfârșit.
Cu câtă agerime amestecai
materialism istoric și pauperism evanghelic,
p*********e și mântuire, greață pentru mirosul
de trufe, banii care-ți veneau.
Nu, nu greșești Malvolio, știința inimii
nu s-a născut încă, fiecare o inventează cum vrea.
Dar lasă fugile acum când de-abia de se poate
căuta speranța în negativul ei.
Lasă ca fuga mea nemișcată să poată spune
haide cuiva, sau mie însumi că partida e deschisă,
că partida e închisă pentru cel ce refuză
distanțele și se grăbește, așa cum faci tu, Malvolio,
fiindcă știi că mâine va fi cu neputință chiar și
pentru viclenia ta.