Am îngenuncheat la picioarele tale
sau poate e o iluzie căci nu te vezi
deloc.
Și am cerut iertare pentru păcatele mele
așteptând hotărârea cu puțină încredere
și slabă speranță neștiind
ce sens au aici sus, înainte și după,
prezentul, trecutul viitorul
și faptul că am venit pe lume
fără ca nimeni să mă întrebe.
Voi gândi apoi la viața de aici de jos
nu sub specie aeternitatis
nu întorcându-mă la copilărie
și la faptele fără glorie care au ilustrat-o
ca să urc apoi la un după
în fața căruia voi sta să intru.
Așteptând verdictul
care va fi lung sau scurt, grat sau ingrat
dar mereu temporal și aici începe
amăgirea pentru că nimic bun nu-i cu putință
vreodată
în timp
îmi voi reaminti de lucrurile lăsate
la locul lor, loc atât de bine gândit,
de păsările împăiate, de câte-o tăietură
de ziar, de cele trei-patru medalii
de care voi fi lipsit și poate chiar
de fotografiile vreunei Muze
ce n-a știut nicicând că am visat-o,
voi face iar recensământul nimicului
care-a fost viu pentru c-a fost tangibil
și mă voi întreba de unde n-au fost
doar astea și nu altele întreaga-mi consistență
și nu corpul de-acuma ajuns necorporal
ce stă în așteptare aproape adormit.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de regret și așteptare în fața morții sau a unei judecăți finale. Naratorul reflectă asupra vieții sale, asupra lucrurilor lăsate în urmă și asupra sensului existenței.