Acum în Carintia ta
cu minți înflorind și cu bălți,
pe mal înclinată veghezi
la crapul ce mușcă timid
ori urmărești printre tei
pe asprele piscuri urcușul
chindiei și-n ape răsfrângeri
de corturi pe chei și hoteluri.
Seara-ace lent se întinde
pe umeda vale aduce
cu spasmul motoarelor doar
țipăt de gâște, și-un duh
lăuntric de ninse majolica îi spune
oglinzii-nnegrite ce-ți știe
chipul trecut o poveste
de calme erori, și o sapă
unde nu-ajunge buretele.
Legenda ta, Dora!
Dar scrisă e-n căutăturile
bărbaților cu favoriți
mândrii și slabi în portrete
massive de aur, ea revine
la orice acord ce-l exprimă
armonica ruptă în ceasul
de umbra tot mai târziu.
E scrisă acolo. Veșnic-verdele
laur de bucătărie
rezistă, vocea nu se preschimbă,
Ravenna e departe, strecoară
venin o credință feroce.
Ce vrea de la tine? Nu cedezi
glasul, legenda ori soarta…
Dar e târziu, tot mai târziu.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri și o legătură cu trecutul, reflectând asupra timpului care trece și a inevitabilității schimbării. Personajul Dora Markus este prins într-o rețea de amintiri și legende, confruntându-se cu o forță necunoscută care încearcă să-i ia identitatea.