Viața ce se rupe-n revărsare
secretă de tine-i legată:
ea, ce se zbate-n sine încât pare
a nu te ști, prezență sufocată.
Când vremea năpustește peste diguri
schimbarea ta cu-a ei se-acordă, imensă,
și te ivești, memorie, fără riduri,
din tainițele unde coborai
cum, după ploaie, acum, se face densă
culoarea, verde-n crengi, cinabru-n ziduri.
Nimic nu știu din tine, doar mesajul
tăcut care pe drum încă mă ține:
de formă ești sau chip în eteree
boare a unui vis, doar, te hrănește
râul ce fierbe, turbă, se aruncă
întâmpinând mareea.
Nimic din tine-n ceasul cel stingher
de plumb sau rupt în valul de pucioasă
doar șuieratul unui remorcher
din ceți intrând în golf, acasă.
Sensul versurilor
Piesa explorează legătura tainică dintre viață și memorie, folosind imagini puternice din natură. Vorbește despre transformare și despre mesajele tăcute pe care le purtăm în noi, sugerând o călătorie interioară spre descoperirea de sine.