Sunt cel care-ți invidiază
pământul
sub care stai,
căci ți l-ai așternut pe tine
furându-mi-l, călcând în vârful degetelor
(precum umblai când îmi păzeai de larmă
somnul);
tu nu mi-ai dat răgaz
nici să-ntorc capul
Și mi-ai furat pământul
sub care trebuia eu să m-aștern.
Nu ți se potrivește, în zadar.
E prea mult și prea greu
Și, totuși, l-ai îmbrăcat.
Și nici n-ai mai întors capul
să te privești în oglindă.
Sensul versurilor
Piesa exprimă invidia naratorului față de cel decedat, care a primit pământul pe care naratorul îl considera al său. Metaforic, "veșmântul" reprezintă povara existenței sau moștenirea, care nu se potrivește celui care o poartă.