Eugen Jebeleanu – Cosimino

Cu miile-i de cârlionți în soare,
cu barba lui căprină, filozof,
stă
Marcus
Aurelius pe calu-i,
cam de vreo două mii de ani,
la
Roma;
privește
cu ochii-i exoftalmici, gânditor,
văzduhul albastru,
în timp ce armăsarul de sub el.
înalță, cam de tot atâta vreme
masiva lui copită,
să nu-l atingă
aceste libelule sau gândăci
ce-i zboară pe aproape:
limuzinele.
O,
Ave
Caesar!
Umbra-i, odată cu-nserarea.
se-ntinde ca un văl peste-oceanul
de-asfalt.
Atâtea s-au schimbat
Luna
plombează cu argint
măseaua cariată
a
Coloseului.
Caracalla privește
cu fruntea-ngândurată de o sută
de bice-ale invidiei
la măreția criminalilor
de azi.
Cu degetul lor mare, arătând
țărâna,
ei ucid
în câteva minute
de mii de ori mai mult
decât ucis-a el
într-o viață.
„Recipe ferrum!”
Cine-a strigat?
Nu-i nimeni.
Suspine trec ca norii
Cerul
se umple de sânge.
Tibrul se-nvolbură de umbrele flămânzilor de azi în haine curățele; au lanțuri invizibile -o mie nouă sute șaizeci unu
Marcus
Aurelius ar vrea să-ntoarcă ceafa lui de bronz, să vadă;
nu poate, și privește doar cu coada ochiului
Umbrele se-neacă, apa le duce-ncet la vale
O statuie de băiețel
mai palid decât luna, mă trage de mânecă și-mi șoptește ca-n fiecare seară, cu buze tremurând, de marmoră contemporană:
—
Cumpără-mi, te rog, un sandviș –
dar cu carne
—
Desigur,
Cosimino