Ar trebui să ne-adunăm cumva.
De când ne-am dus de-acasă, numai fracții
din sufletele noastre s-au ales.
Frunzele-n piept ca niște
decorații.
A dispărut întregul. Șuguim.
Mai mult sau mai puțin cu aroganță.
Ne-au contractat în pripă negustorii,
lipindu-ne pe frunți câte-o chitanță.
Pe două drumuri, dacă nu pe trei,
umblăm aprinși. Ne-am și schimbat la față!
Un văr de-al meu, întors din nicăieri,
în loc de limbă-avea
un motocel de ață.
Dat naibii, ce mai! Dus după comori,
cernea nisip și-omăt prin buzunare,
iar ca dovadă cât de bine i-i
se ghilosea cu vodcă pe picioare.
Ne conformăm. Ne dedublăm urgent.
Sătui sunt lupii. Mulțumit păstorul.
Luceafărul ca de vânat e-n munți,
prada se cară sincer, cu tractorul.
De la o vreme, parcă întorși pe dos,
organ de simț ni-i fierea. Cu rărunchii
cum aș putea să distilez invers
lumina ce-au băut-o unchii?.
Cred că adun și mă trezesc că scad
din miei balade –
restu-i pielicică!
Scad din prieteni ce mi-a fost mai drag,
scad c-o plăcere sadică. Mi-e frică!.
Ce mi-a rămas? Un fleac de trenci, un pix?
Am moștenit călcâiul lui Ahile.
Sofiștii nici că m-au lăsat s-ajung
măcar pe una din reptile.
Alerg, alergi, aleargă, alergăm
în grup compact ori răzlețiți pe pistă.
Bate sudoarea ca o brumă-n noi
și radiază nume de pe listă.
Se face seară iute. Chiuim.
Cine mai e, pe unde-i, să răspundă!
Ne-ar trebui un numitor comun
de mai promite ceasul vreo secundă.
Și ne-ar mai trebui mai știu eu ce,
c-am fost soldat și-am stat în bivuac –
găsești o sârmă groasă, oarecare,
s-avem și-un paratrăsnet pe-un copac.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de dezumanizare și alienare într-o lume modernă, unde indivizii sunt reduși la fracțiuni din ei înșiși. Se caută un numitor comun, un element care să reunească oamenii într-un sens mai profund, dar această căutare este dificilă și plină de obstacole.