I
Pe un cal de-acel’ bălțat,
Marfă nouă, mânzișor,
Vine-n jos, la trap ușor,
Într-o șa bine-ancorat,
Un țăran de prin Banat,
Cu porecla Poale-Gri:
Tânăr călăreț, hai, dii!
Cum nu cred că-i altu’ dârz,
Apt de-a călări un mânz
Și sub lună a-l struni.
Ah, corcitul! – de părea
Împietrit în bidiviu
Ce era încă zurliu,
dar sub frâu se supunea;
Norocos se mai credea
de-a nu fi doar îmblânzit,
Ci de-asemeni țesălat
De vreo fată logostea.
Ah, Christoase, cin’ va-avea
Preafrumosul cal bălțat!.
Cum era nestăpânit,
Dând din cap, fugind haihui,
Răsunau pe trupul lui
Frumuseți de-argint și vântul;
Căci garant era argintul,
Hamul, pinteni, catarame..
Și în legănat de coame
Duse omu-n Cârțișoara:
,,Bine că-mi cără povara,
Cocoșei de-argint și-alame!”.
Și pe scurt: – Cum voi a spune,
Poale-Gri sosi la râu
și, descălecând pe-un brâu,
deshămă calul din strune.
Iscodind câmpu-n genune,
mânzu’ fornăi – măi lie! -,
când văzu o pălărie
care-n vânt se ridica
spre o zdreanță ce zbura
mai încolo, peste-o glie.
Sensul versurilor
Un țăran din Banat călătorește pe un cal frumos împodobit cu argint, traversând peisaje rurale. Fragmentul evocă o imagine pitorească a vieții tradiționale, cu accent pe legătura dintre om, animal și natură.