În serile de toamnă,
Când îngerii întind
Pe-nchișii ochi ai zilei bolnave
Vălul serii,
Ne pomenim adesea
Gândind,
Plângând,
Iubind,
C-o dragoste smerită
Și-adâncă
Și târzie,
Pe bunii duși
Pe dușii ce n-au să mai revie
Și i-am lăsat să plece,
De tot,
Fără să știe
De-a fost cândva o clipă
În care le-am pătruns
În tainița comorii
Ce ne-o jertfea pe-ascuns
Iubirea lor adâncă
Și tristă
Și sfioasă…
În serile de toamnă,
Când liniștea din casă
I-atât de priitoare neliniștei din gând,
Ne pomenim adesea
Că-ngenuchem, plângând
Cu-o remușcare-adâncă
Și tristă
Și târzie
Pe bunii duși,
Pe dușii ce n-au să mai revie
Și i-am lăsat să plece
De tot,
Fără să știe,
Măcar că-n taina unei
Târzii
Și vane seri
Își vor afla răsplata
Durutelor tăceri…
Că va veni-ntr-o toamnă
O vară tristă-n care
Pioasa și târzia
Și vana remușcare
Îi vom iubi și-om plânge
În prada unui dor
Mai trist,
Și mai zadarnic
Decât a fost al lor…
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente de regret și nostalgie față de cei care au plecat, accentuând remușcările și dorul profund resimțit în serile de toamnă. Vorbește despre iubirea adâncă și târzie pe care o simțim pentru cei pierduți, realizând prea târziu valoarea lor.