Spicul acesta, în vântul nădejdei legănat,
Nu știe, coasa moartea i-o da sau vijelia.
Dar, răbdător, așteaptă norocul ce-i e dat
Destinul să-i străbată și vara, și câmpia.
Își aurește taina cu valuri larg venite
Din oceanul galben ce soarele-o să nască,
Se dăruiește omului, acelui ce sortit e
Și vrea cât mai aproape de boltă să sosească.
În firava oglindă unde s-aprinde zarea,
E timpul când cicori înfloresc între albine;
Țăranul se întoarce, că simte-n timp chemarea,
Ce-i spune de e clipa când să cosească-i bine.
Și mâna lui străbate însămânțatul spațiu,
Și mâna să cosească, vrea, soarele, nebuna;
Ce zeu nu îndrăgi-va sălbaticu-i nesațiu,
Când spicu-și culcă greul de carne în țărână?
Sensul versurilor
Piesa descrie viața spicului de grâu, de la legănarea în vânt până la recoltare, reflectând asupra destinului și a relației dintre om și natură. Este o meditație asupra ciclului vieții și a muncii agricole.