Când ai zvârlit odgonul către dorinți tihnite,
Ce rătăcesc pe valuri, ca umbre de plăceri,
Marea privind, ai fața întoarsă către ieri,
Și orașul în cenușă iar prinde să palpitate.
Treci pe sub vechi arcade de aventuri uitate,
Te-ncrucișezi cu vii, delirul tău e stins;
Cu vii deopotrivă și morții, pari învins,
Trudiți să-ntindeți zilnic doar pânzele visate.
Fântânii nu-i mai afli, ca-n vremuri, strălucirea,
Nici sângerarea gurii care e copt sărutul,
Nici cântul despre tine ce l-a-ngropat trecutul.
Precum un prunc ce-n van îl întoarce nălucirea.
Ce degete febrile șterg caldele imagini?
O iei pe altă cale, e strada fără soare,
Ți-e altul gândul, inima fără somn tresare,
Schimbi casa, însă chipul ţi-e altul între pagini..
Atunci te poartă vântul și umflă alte vele,
Și viața-i orizontul de gesturi inumane;
Neisprăvit lași visul ce mâinile-ți, orcane,
În seară îl sfâșie la focul altor stele.
Sensul versurilor
Piesa descrie un poet deziluzionat care se confruntă cu pierderea trecutului și cu o realitate dură. El caută un nou sens, dar este bântuit de amintiri și de un sentiment de neîmplinire.