Stelele sunt inexorabile
cu toții o știm
dar eu vreau să caut fericirea pe toate valurile-albastre,
și sub toate pietrele sure.
Dacă nu va sosi niciodată fericirea? Ce e o viață?
Un nufăr mic se ofilește pe mal.
Și dacă l-a-nșelat presimțirea? Un val sosește pe țărm
și se stinge în asfințit.
Ce caută-o muscă în pânza de păianjen,
cu ce s-a ales libelula din singura-i zi de viață?
Nu e nici un răspuns decât două aripi inerte
pe-un piept căzut.
Negrul nu va fi alb niciodată –
dar dulceața luptei ne mai rămâne
și toate zilele cu flori noi ne vin din infern.
Ci vine o zi când infernul însuși e gol și cerul închis
și totul încremenit –
atunci nu ne mai rămâne nimic decât trupul unei
libelule pe un fald de frunză.
Dar nimeni nu o mai știe.
Sensul versurilor
Piesa explorează efemeritatea vieții și căutarea fericirii într-o lume guvernată de inevitabilitate. Chiar și în fața morții și a golului existențial, rămâne dulceața luptei și posibilitatea de a găsi frumusețe chiar și în infern. Finalul subliniază uitarea și insignifianța finală a existenței individuale.