Ce beatitudine în vânt…
Ce săruturi ale nemărginirii…
Cum s-a schimbat viața mea, cât de calmă e-acum,
cât de înșelător de calmă…
Fericită crăiasă-a legendei,
mai multe furtuni decât sunt pe ocean îți bântuie inima.
Oare porți în zadar o asemenea inimă-n piept?
Timp, apleacă-ți urechea la cântecul meu!
Cânt uneori astfel în iad, încât damnații răspund
ecoului cerului.
Nu, inimă, tu treci prin foc!
Nu-mi sperie oare destinul divina mea formă?
Micile duhuri ale fericirii oare nu se supun la un semn al propriei mâini?
Viitorul oare nu va veni când îl chem?
Sensul versurilor
Piesa explorează transformarea interioară și confruntarea cu destinul. Vorbitorul trece printr-o perioadă de schimbare profundă, marcată de suferință, dar și de o anumită beatitudine. Se pune întrebarea dacă această transformare este în zadar sau dacă are un scop mai înalt.