Edgar Allan Poe – Israfel

Și îngerul Israfel, strunele inimii căruia sunt lăute,
și care are cea mai dulce voce dintre toate creaturile Domnului.
Coranul.
În cer sălășluiește cel
A cărui inimă e o lăută;
Nu e-n lume menestrel
Ca serafimul Israfel.
Și stelele tremurătoare (spun basmele de el)
Își încetează cântul, catinel,
La vraja vocii sale, mute.
Înaltă-n licărire
Pe-a orelor cunună,
Îndrăgostită Luna
Roșește de iubire,
Ca să-l asculte, dulcea-i claritate,
(Cu repezile Pleiade
Care sunt șapte)
Fac popas în noapte.
Și ele spun (stelarul cor
Și alte duhuri ce se-nvântă)
Că al lui Israfel dor
E lirei dator
Cu care el șade și cântă,
Tremurătorul, viu fior
De pe coarda ei sfântă.
Dar serafimul prin slavă pășește,
Unde gândiri adânci sunt datorie,
Unde Iubirea-i ce spre Domnul crește,
Unde al Huriilor ochi de viorele
Sunt plini de acea armonie
Pe care-o adorăm în stele.
De-aceea tu ai cuvânt
Israfele, să disprețuiești
Un fără de patimă cânt;
Laurii tăi ai tăi sunt,
Bard minunat, cel mai cuminte ești!
Să trăiești îndelung, în descânt!.
A ta exaltată răpire
În înflăcărarile tale măsuri e bătută,
Amar, bucurie, ură, iubire,
La extatica-ți lăută,
Rămâie steaua mută!.
Da, cerul e-al tău, dar în vale
În lumea de amar și de dulcoare,
Floarea noastră e numai o floare,
Și umbra desăvârșirii tale
E pentru noi un soare.
De-aș fi și eu astfel
În cer ca Israfel
Și sufletul meu El de-ar fi să fie,
N-ar ști cânta cu atâta freamăt el
O muritoare melodie,
Pe când o notă mai puternică într-alt fel
Din lira mea ar izbucni-n tărie.
Tr. Dan Botta