Din toți cei ce slăvesc ivirea ta
Ca revărsatul zorilor, din toți
cei pentru care lipsa ta e noapte
– Întunecare-a soarelui în slavă –
Din toți cei ce, în fiecare ceas,
Plângând, te binecuvântează de nădejde,
De viața ce le dai! Ah, mai cu seamă
De învierea-adânc-înmormântatei
Credințe-a lor întru-Adevăr, Virtute
Și-Umanitate, dintre toți cei care,
Din patul de prihană-al Deznădejdii
Bolnavi de moarte s-au sculat deodată
La graiul tău șoptit ușor: „Să fie
Lumina!” graiul tău șoptit ușor,
Ce și-a aflat plinirea-n îngereasca
Lucire-a ochilor tăi, din cei care
Ți-s mai datori, a căror gratitudine
E-aproape-aidoma evlaviei,
O, amintește-ți pe cel mai dator,
Cel mai adânc cucernic și gândește-te
Că-aceste slabe rânduri le-a scris el,
El ce tresaltă-n scrisul său la gândul
Că sufletu-i cuminecă c-un înger.
Tr. Dan Botta
Sensul versurilor
Piesa exprimă o profundă gratitudine și venerație față de o entitate sau persoană care aduce lumină și speranță în viața celor aflați în deznădejde. Vorbitorul se simte profund îndatorat și spiritual conectat cu această sursă de inspirație.
