Șuier aspru, prin ce văi
te petreci, sub crengile moi?
Peste rădăcini și spini,
pe cărări cu mărăcini,
Prin ciulini ascunzi lighioane
născătoare de ghinioane,
Poartă boli în al tău pântec,
împletește-n lunci un bocet.
Frunzele cad și zările se varsă,
Apa e neagră, piscu-i scobit.
Ce deznădejde sădit-a omu’
‘n pântecul lumii – cânt adormit.
Eu rag cu inima-nflorită
la mugetul de jale,
descumpănit, în pripă,
născut de-un glas din vale.
Rămâi să pieri!
Rămâi să simți!
Azi, dezmierdat de soartă,
de veacuri, văzu-ți, îmbrăcat
cu spini, cărarea-arată-ți.
Unde calea șerpuiește,
Uite! Încalecă zarea.
Pasul meu ușor îl țese..
Uite, văpăi
Peste cer se-ntind.
S-a-mplinit
Ceasul.
Uite, văpăi
Peste cer se-ntind.
S-a-mplinit
Ursita.
Unde calea șerpuiește,
Uite! Încalecă zarea.
Pasul meu ușor se pierde..
Codru, ridică-ți ascuțitul pinten,
crestele albe, suflul pierit!
Strigă-ți durerea către înalturi
Spre a-ți renaște duhul cernit!
Sensul versurilor
Piesa descrie un codru (pădure) personificat, aflat într-o stare de suferință și deznădejde, dar care aspiră la renaștere. Versurile exprimă un sentiment profund de melancolie și dorință de eliberare din această stare.