El era copil, poetul,
și, copil, schimba la piață
cartea cea de poezie
pe o mână de verdeață;
el scotea din sân caietul
și cu glas de mere coapte
ne citea atât de molcom
rugăciunea lui de noapte.
Semăna la chip cu bradul
(verde bradu-ntotdeauna);
ajungea cu mâna steaua
și luceafărul, și luna.
Surâdea atât de tânăr
și atât de omenescu:
înverzea pădurea iarna
ca-ntr-un basm de Eminescu.
Tot plugar era poetul!
Și-i stă bine-ntotdeauna
lângă cei de la țărâne,
lângă vorba lor, străbuna;
bucuria sfânta-a vieții
o-mpărțea cu ei deplină;
și cânta Moldova toată
Struguraș de pe colină
Cum știa bădița Petru
să-și iubească, sfânt, pământul!
Cum știa să încălzească
lângă patimă cuvântul!
Cum știa să-și crească dorul
ca pe-un pom ce dă în floare:
lângă drum și lângă poartă,
lângă prag de casă mare.
A căzut la datorie
într-o toamnă cu de toate:
Măi băieți, opriți planeta,
eu vă las cu sănătate,
am o inimă nebună,
parcă nu-i a mea și gata,
mormântați-mă la Săuca,
lângă mamă, lângă tată!
Era bun ca pâinea caldă,
moldovean cu stea în frunte,
om făcut dintr-o bucată,
răsturna cu pumnul munte;
suflet tandru de lumină,
el oricând schimba la piață
cartea cea de poezie
pe o mână de verdeață.
Prea puțini și prea devreme
număratu-i-s-au anii.
A avut dușmani, ca omul,
răi și crânceni ca dușmanii,
dar eu scriu aceste rânduri
și din nou mă fură plânsul:
a avut și mulți prieteni
care-au vrut a fi ca dânsul.
Sensul versurilor
Piesa este un omagiu adus poetului Petru Zadnipru, descriind viața sa simplă, legătura cu natura și cu oamenii de la țară. Se evocă moartea sa și impactul pe care l-a avut asupra celor care l-au cunoscut.