Nu-mi trebuie nici prapuri, nici popi! –
Strigat-am când copilu-mi sta pe masă,
Cu zâmbetul pierdut în colțul gurii,
De parcă-avea să spună: „Lasă, lasă,.
Nu fi rău, tăticule, cu cele sfinte!”
Nevasta mea aprinde-o lumânare
lângă grămada cărnii noastre amorțite
Ce s-a desprins din noi – și cum ne doare!.
De sărăcie e murit – micuțul!
Și-n ajutorul nostru nimeni n-a venit.
Când ne-am culcat, el plâns-a,
Apoi ne-a sărutat pe ochi și-a adormit.
A doua zi, noi dus-ne-am la muncă
Și l-am lăsat să doarmă mai târziu.
Când ne-am întors, dormea.. De-atuncea,
N-a fost în lume suflet mai pustiu..
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea profundă a unui părinte în fața morții copilului său, cauzată de sărăcie. Versurile transmit disperarea și sentimentul de abandonare, subliniind lipsa de ajutor și pustiul interior lăsat de pierdere.
