Călin, jitarul de la sat,
Cu pușca vecinic de-a spinare,
Era pe holde împărat
Și statul lui n-avea hotare.
În el tot câmpul se-ncredea,
Toți fluturii și toată floarea:
Sulfina seara-l adormea
Și-l deștepta în zori cicoarea.
Odată, deșteptat în zori
De-acel miros de dimineață,
Își ridică ochii din flori
Și se uită peste fâneață.
Din pricina zilelor calde,
Mărica, zână printre fete,
Se coborâse să se scalde
Ș-acum… se descingea de bete.
Jitarul nostru, năzdrăvan,
Se subție ca o șopârlă,
Ș-ascuns de-un ciot, de-un bolovan,
Se strecură până la gârlă.
Cuptior, cuptior, câte mai faci
Cu vinovata ta căldură!
Noroc numai că poți să taci.
Așa și eu: streajă la gură.
Sensul versurilor
Poemul descrie o scenă idilică de vară, unde un paznic de câmp surprinde o fată scăldându-se. Tentația și frumusețea naturii se împletesc, creând o atmosferă de visare și vinovăție ascunsă.