La Palermo,
La Palermo, primăvara,
Trandafirii urcă scara.
Liliacul alb roșește
Când sărută
Dintr-o cută
Sânul ce-l adăpostește.
Prin grădini a pus o zână
Gardurile-n azalee,
Casele învolburate
În ciorchine
De glicine
Pe balcoane aninate.
Dimineața ideală
Râde-n floarea de migdală,
Tinerețea stă în cale,
Întrupată
Într-o fată
Cu un coș de portocale.
Vin, Bălcescule, din somnul
Adormiților în Domnul,
Să vezi firea cum renaște:
Totul cere
Mângâiere
Pentru florile de Paște.
Unde ești, în care floare
Clipa ta nemuritoare
Și-a luat ființă nouă?
Care plantă
Elegantă
Poartă sufletu-ți în rouă?
Căutând urmele tale,
M-am oprit la Monreale.
De sub vechile morminte
Se ridică
Plin de frică
Crinul, floarea cea cuminte.
Sensul versurilor
Piesa descrie o călătorie spirituală și contemplativă în Palermo, în timpul primăverii, unde natura renaște. Se evocă figura lui Bălcescu și se caută urmele trecutului în frumusețea efemeră a florilor, sugerând o conexiune între viață, moarte și renaștere.