Pe cine și câte cărări las în urmă nu-mi pasă
Trec singur prin lume, deși câteodată m-apasă
Sunt vesel chiar dacă știu bine că drumul se înfundă
Voi merge spre zare și n-are decât să se ascundă.
Cânt fără să-mi pese că-i cineva să m-asculte
Îmi place doar toamna când umblu prin frunzele multe
Visez o iubire ce n-a fost și nu e
Deși tot mai rece și singur cărarea mă suie.
Din cărți nu rămân cu nimic, nu mă învață
Decât frumusețea pădurilor, câte-o povată
Mi-e sufletul pajiște, inima luncă și vie
Tristețile toate din lume mi-s scumpe, să vie.
Când beau din întinderi și gust din incinse izvoare
Nimic nu mă îmbată mai mult decât umeda zare
De oameni mi-e drag când departe de ei știu că unde
Și unde o mână învinsă de febră se-ascunde.
Dar nu-i nici lumină și nu-i nici durere prea aproape
De aceea m-așez lângă țărmul cu vise și ape
De aceea pe cine și câte cărări las în urmă nu-mi pasă
Și-mi plac numai mie și numai cu florile-n cască.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de melancolie și singurătate, dar și o acceptare a acestei stări. Persoana se simte conectată cu natura și găsește frumusețe în tristețe, preferând singurătatea și introspecția.