Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,
Toate trec, floarea spulberată,
Veștejit de-al toamnei mele frig,
Nu voi mai fi tânăr niciodată.
N-ai să mai zvâcnești ca pan-acum,
Inimă răcită prea devreme,
S-o pornesc din nou descult la drum,
Ștampă luncii n-o să mă mai cheme.
În dorinți încep zgârcit să fiu,
Te-am trăit sau te-am visat doar, viață?
Parcă pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineață.
Dor de ducă tot mai rar, mai rar,
Pui pe buze flacăra pornirii,
O pierdut-u-i prospețimei har
Cu vioiu-i clopot al simțirii.
O pierdut-u-i prospețimei har
Cu vioiu-i clopot al simțirii.
Toți suntem vremelnici pentru veci,
Rareori ning fragii, frunzele deșarte,
Binecuvântat să fie deci
Că trăiesc și că mă duc spre moarte.
Binecuvântat să fie deci
Sensul versurilor
Piesa exprimă acceptarea trecerii timpului și a inevitabilei apropieri de moarte. Vorbitorul reflectă asupra vieții trăite și a pierderii tinereții, dar găsește o formă de binecuvântare în faptul că a trăit și se îndreaptă spre final.