Din ghiara nemiloasă-a sorții, lungă,
Nu las pe nimeni trupul să mi-l smulgă,
Renunț la astă viață de chin și de amar,
De simplu trecător lipsit de har.
Las locul liber de cazne și-ncercări,
Cui e mai vrednic sa suie-nalte zări.
Să făurească vise, să le transforme-n fapte,
Gloria s-o guste mereu din zori în noapte.
Adio izvoare, râuri, Marea cea Mare,
Câmpii, dealuri, creste de munți iscoditoare,
Mozaic în simbioză de la nord la sud,
Brodate-n culori rupte din lumina-n nud.
Adio lume pământeană, minune a naturii,
Materializată-n specii și în rase, mii și mii,
Ce-mbălsămează Tera, al cercului ecuator,
Scăldat de-un Soare darnic și scânteietor.
Adio melos de alămuri, de pian și de vioară,
A căror armonii ar încânta.. Steaua Polară,
Și ar primi de la Luceferi.. elogii certe,
Pentru vraja lui Rieu, în simfonii și în concerte!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o renunțare la viață, o despărțire de frumusețile naturii și de bucuriile artei. Este un adio trist și contemplativ, marcat de acceptarea sorții.