Dorin Popa – La Femei Nu Se Mai Duce

Cu viclenie, l-am pândit în ultima vreme,
de câteva luni e muncit, apucat,
zdrențuit de ceva nevăzut,
la mâncare nu ia seama,
cana cu vin a vărsat-o
de mai multe ori,
cu țigara se împacă mai bine,
dar nici țigara nu pare să aibă
vreun gust.
Uneori își zărește ficatul înălțându-se
la cer,
alteori fierea pare a-i fi
în dreptul Soarelui.
La femei nu se mai duce,
parcă, într-un fel, le ocolește,
ba chiar fuge de femei cu teamă
și rușine,
se îndreaptă uneori spre casa iubitei,
dar, de fapt, rătăcește pe coclauri aiurea
și, dacă-l privesc mai atent,
parcă se ascunde
de toate care sunt
ale lumii acesteia.
Ocolește orice ar putea să-l rețină
și o spaimă adâncă pare a se ridica
dintre umerii săi,
iar în nopțile de decembrie
îl îneacă plânsul,
îl sfâșie remușcarea
că a zăbovit aiurea ades
departe de odaia sa.
Tot mai neliniștit,
trecând prin toate de-a bușilea,
tremurând,
străin și stingher,
cu scârbă și cu plăcere,
ia o coală de hârtie
furată parcă
și notează cu litere deslănate,
tremurânde:
„cu viclenie, l-am pândit în
ultima vreme
de câteva luni e muncit,
apucat,
zdrențuit de ceva nevăzut
la mâncare nu ia seama
cana cu vin a vărsat-o
de mai multe ori”