Ce tot afirmă lângă drum ovăzul
cu da și da lin aplecându-și spice
și mustăcind prin fața mea când trec?
Se vălurește pus pe temenele
cu da și da și da și da și da
ironizând ce gânduri biete treier.
Lingușitor al vântului, prin coamă
mâna zeiței pare că-l răsfață;
să fie Ceres sau e însăși Parca,
ivită-n drumul meu cu un paner
de ghemuri și de ațe încâlcite?
Perfidă comedie a naturii,
fie că-ntreb: „ales-am bine drumul?”
sau de gândesc: „să mă fi rătăcit?”
el tot balans de da și da și da.
Și Parca trage sforile de aer
să nici nu simți când va țâșni din lan
o dropie de aur către soare,
sau sufletul, atunci aflând răspunsul.
Sensul versurilor
Piesa explorează incertitudinea vieții și căutarea sensului prin intermediul unei imagini poetice a unui câmp de ovăz. Natura devine un simbol al întrebărilor existențiale și al destinului, sugerând că răspunsurile pot fi găsite în cele mai neașteptate locuri.