Doamne,
Aici am învățat ca să mă-nchin,
În casa asta mică cu cuib de rândunici,
Pe care-amurgul pune altițe de arnici
Și dimineața-și mâna al apelor senin.
Aici, pe prispa-n soare, mi-aduc și-acum aminte,
Când mâna ei în tremur, mergea cu mâna mea,
Ea se-nturna spre Tine, eu mă-nturnam spre ea,
Și-adâncurile noastre se-mbrățișeau cuminte.
De-afară primăvară trecea peste pârlaz
Cu iia ei de zarzăr, cu ochii mari de soare
Și-n pumnul meu de muguri, cădea tremurătoare
Înflorindu-mi ruga pe mâini și pe obraz….
Aci coboară Doamne, pe prispă-ntre mușcate,
Un miel cu botul umed Ți-o pune capu-n poală,
Și peste câmp vărsată privirea Ta domoală,
Va urmări copilul, cu mâinile-nflorate.
Sensul versurilor
Piesa este o rugăciune adresată lui Dumnezeu, evocând amintiri din copilărie și legătura cu natura. Vorbitorul își amintește de momentele de liniște și credință petrecute alături de o persoană dragă, într-un cadru idilic.