Dimitrie Bolintineanu – Mureșul și Aluta (Oltul)

I.
– „Dă-mi o floricică din a ta cosiță,
Să mă lecuiască de-al meu aspru dor,
Căci așa se zice, dulce copilita,
Și-ar fi rău, rău foarte, să mă lași să mor!”
– „Mureșe! dă-mi pace, nu-s vindecătoare,
Din a mea cunună nu dau nici o floare”
Zice. Noaptea deasă cade peste vale.
Ei se pierd sub maguri, după brazi stufoși.
Iar Aluta plânge, lacrimile sale
Cură-n caldă rouă din doi ochi frumoși.
Sub un ulm Aluta cată să se culce,
Și cu flori de munte face fraged pat.
Mureșul îi zice: – „Dalbă mi-ești și dulce.
Oh! fii bunicică, dă-mi un sărutat!”
– „De-o dormi cu pace și te-i deștepta,
Mâine mai în urmă, poate că-ți voi da.”
Amândoi se culcă; fata-n florioare,
El mai pe departe sub un plop umbros.
Amândoi se-ascultă cine doarme oare
Până ce-i răpește somnul mângâios.
Dar Aluta dulce se deșteaptă lin,
Pleacă și pe cale-i zorile lumin.

II.
Soarele sărută Mureșul pe gene,
Mureș se deșteaptă, cheamă mândra sa;
Nimeni nu-i răspunde, numai codru geme,
Numai al său suflet dulce suspină.
El aleargă plaiul fără s-o-ntâlnească,
Via lui durere crește ne-ncetat.
Ursitoarea vieței, ca să-i îndulcească
Dorul ce pătrunde sufletu-i curat,
P-amândoi îi schimbă-n două râuri late,
Mureșul și-Aluta, puțin depărtate.
Aste două râuri de atunci țintesc
Ca să se-ajungă și nu se-ntâlnesc.