Dimitrie Bolintineanu – Esmé

Ca Esmé, mai dulce floare,
Cu dezmierdător parfum,
N-a mai strălucit sub soare
De la Tunis la Batum!.
Sub privire-i s-aureşte
Unda lină din Bosfor
Şi, văzând-o, Gül roşeşte,
În grădină la Nihor.
Ca mărgăritarul albă
Şi cu părul de ebin,
Ochi de foc şi mână dalbă,
Gura, graţios rubin;.
Naltă, delicată, fină,
Dar cu braţul rotunzior,
Sânul ei, sân de vergină
Unde dulci mistere zbor.
De un an e măritată.
De ghiauri, de musulmani,
Şi de frenci e lăudată;
Are optsprezece ani!.
Când o vezi la preumblare
Sub iaşmac adus din Şam,
Ca o stea prin nori, apare
Dulcea fiică-a lui Osman.
Feregeaua-i se-mlădie
Pe kiahiul, bogat cerchez,
Cu dalga de selemie,
Cu şalvari largi de geanfez.
Când ea lasă cu dulceaţă
Vălul ei a flutura,
S-ai trei zile-aici în viaţă,
S-o vezi asfel, tu le-ai da!.
Când Esmé umblă prin casă,
Coamele-i de talpe trec
Şi-ntr-o mie cozi se lasă
P-al ei sârmali-elec.
La plimbare când ea iese,
‘Noadă păru-i, elegant,
Peste cap, în valuri dese
Cu un ac de diamant.
Oh! amar cui o priveşte
Un minut făr’ de iaşmac!
Mai amar cui o iubeşte!
Dorurile nu-i mai tac!.
De la frunte la picioare
E un fermec graţios!
Sufletul ei e un soare,
Corpul ei un crin frumos!.
A sa inimă se duce
În secret dup-un ghiaur,
Patimile, strânse dulce
În arzându-i sân, murmur.