La senat s-adună capii cei mai bravi,
Soli germani, soli unguri, deputaţi moldavi,
Preoţi venerabili cu păstorul mare,
Nobilă junime plină de-nfocare.
Dar Mihai cu faţa nobilată-n dor,
Cel întâi se scoală şi le zice lor:
— „Astăzi turcii calcă drepturile sfinte,
Schimbă viaţa-n moarte, ţările-n morminte.
D-astăzi peste faţa dalbelor câmpii
Pe ruine-nalţă splendide geamii.
Câmpul schimbă faţa şi se-mbracă-n doliu;
După dânşii urmă flăcări, moarte, spoliu.
Prin altare sfinte vasele zdrobesc;
Intră prin familii, pe copii turcesc;
Mume şi fecioare ruşinos insultă;
De nici o putere barbarii n-ascultă.
Suflete-njosite ce-n lume trăiesc
Ca să ruşineze neamul omenesc,
În această ţară calea lor arată
Şi de dorul ţării fierbântat se-mbată.
Neamul nostru piere; dar ce e mai rău,
Cade cu ruşine pe mormântul său!
D-astăzi înainte numai cu arma-n mână
Va scăpa de moarte patria română.
Între viaţa sclavă ş-un mormânt fălos
Nu-întârzie-un suflet nobil, generos.
Astfel totdauna ţara liberară
Vechi eroi ce-n fală se glorificară.
Inima lor mare să vieze-n noi!
Să pierim sub arme ca străbunii-eroi!”
Astfel zice domnul. Un boier răspunde:
— „Dorul ţării noastre sufletu-mi pătrunde.
Vorbele-ţi sunt mândre, dulce mă răpesc
Din amare gânduri unde rătăcesc!
Dar, înalte doamne! mult ar fi mai bine
Să-mblânzim pe heară prin cuvinte line.
Ţara-i obosită ca un trist mormânt,
Aur, arme, braţe, doamne, nu mai sânt.
Apărarea noastră, cât de dalbă fie,
Ar scorni pe ţară zile lungi d-urgie.
Inimile noastre zboară călduros
Peste-al bărbăţiei zid alunecos,
Dar înţelepciunea caută-a ne duce
Prin furtuni turbate către ţelul dulce.”
Zice. Dar eroul astfel a vorbit:
— „Înţeleaptă-mi pare vorba ce-ai grăit,
Dar de-nţelepciunea robului ce-n fiare
Tremură să piarză zilele-i amare.
Poate-al ţării tale nobil, sfânt amor
A putut să-ţi facă gând îndoitor?
Este-nchisă calea pacea dulce-a cere.
Turcii pleacă fruntea numai la putere;
În lumina minţii orbi sunt ochii lor;
Singuri îşi prepară negru venitor.
Frica d-a ne pierde pare slab prepus.
Nimeni cu-arma-n mână ţara n-a supus.
Ne-nvoirea noastră, setea de domnie
Inimilor sclave datu-ne-a-n sclavie.
Fraţii de Moldova, dalbi, leali eroi,
Gintele vecine vor veni cu noi.
Dar de-am fi chiar singuri, încă-ar fi mai bine
Să murim cu fală decât cu ruşine!”
Capul legii noastre cere-a cuvânta.
Flacără divină luce-n faţa sa:
— „Legea ni se calcă, ţara se robeşte
Ş-armia română tot mai vieţuieşte.”
Zice şi realţă braţu său în sus,
Arătând pe cruce chipul lui Isus:
— „Crist muri pe cruce pentru-umanitate
Şi prin moarte dete lumii libertate.
Nu-i creştin acela ce nu ştie-a da,
Pentru-al ţării bine, pacea, viaţa sa!
Dincolo de moarte radios străluce
Soarele măririi eroilor, dulce.
Ochii-nţelepciunii, cei de moarte plini,
Nu pot să pătrundă dulcile-i lumini.
Astfel este omul ce-njosirea-abate
Tremură să moară pentru libertate.
Dar poporul nostru, nobil, generos,
Rupe cu-a lui viaţă lanţul ruşinos.”
Astfel le vorbeşte. Domnul oaste strânge,
Luptă mare-ncepe, pe barbari înfrânge.
Sensul versurilor
Piesa descrie un consiliu unde se discută amenințarea otomană. Se pledează pentru luptă și sacrificiu în numele libertății patriei, încurajând rezistența în fața opresiunii.