Cum te-așteptam odată, Duminică Preasfântă,
Și cât îmi pari acuma de tristă și pustie…
Salonul-i gol, și-n umbră doar samovarul cântă,
Asemeni unui popă ce-ngână-o liturghie.
Era cu toate-acestea așa de multă lume,
Veneau tenori celebri, și doamne diletante,
Poeți sărmani, și fete ce între două glume
Se-extaziau mirate: “Ah! ce frumos andante!”.
Tindea amorul-n umbră șiretele lui curse,
Și când vorbeau de stele, de sori, de tot înaltul,
Eu mă plimbam cu gândul în carul Marei Urse,
Doar voi găsi un astru nespeculat de-un altul.
Cuvinte fără noimă urcau, dar, orice vorbe
Din gura ta căzute, mi se păreau divine,
Puteau să cânte-n pace și harpe și teorbe,
Căci n-auzeam nimica, de te-ascultam pe tine.
Și-acum e gol salonul, e gol, și-n umbra casei
Stau vastele fotolii și lung prind să se mire:
Pe unde-o fi azi pasul micuț al prea frumoasei,
Ce tot venea statornic ca să-și găsească-un mire?
Oglinzile-și arată cu jale infinitul
Și nu mai vine nimeni… zadarnic stai la geamuri,
— “Ce-ai căutat în lume, o, tu! mult liniștitul
Poeți, credeai că-i lesne să scrii epitalamuri?”.
Ce-am căutat, v-aș spune, ce-am căutat eu — dară
Mi-e frică, căci în umbră, supremă ironie,
În neagra umbră, pianul cu dinții scoși afară
Rânjește ca un monstru ce-ar vrea să mă sfâșie.
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul și melancolia față de un trecut plin de viață și frumusețe, acum pierdut. Salonul odată animat este acum gol, iar amintirile fericite sunt umbrite de un sentiment de deziluzie și singurătate.