Dgm – Noapte Rece

Sub o criptă neagră,
Într-un cimitir,
În cavoul negru,
Sculptat în safir.
Tristă și lăsată,
Doar în voia sorții,
Dulce Gabriela,
Prințesa a morții.
Urlă lupii în noapte,
Liliecii zboară,
Pe o creangă uscată,
Se așază o cioară.
De printre cripte rupte,
Se simte o rece spasmă,
Și din cavoul negru mormântul atunci apare,
Și piatra de pe groapă crăpând în două sare.
Încet plutind se-nalță prințesa, o fantasmă,
Dulce întrupare de omăt și buza-i viorie.
Pe piept poartă o salbă,
Cu mâinile de ceară ea tâmpla și-o mângâie,
Iar fața e frumoasă ca varul este albă.
Prin vânt, prin neguri vine, și norii se aștern,
Fug fulgerele-n laturi lăsând-o ca să treacă,
Părea că e un înger ce trece prin infern,
Și apele cu spaimă fug în pământ și seacă.
În cale întâlnește
Un frumos băiețel,
Pe loc se îndrăgostește,
Topită-i după el.
Mândru, falnic e băiatul,
Cu păr de aur moale,
Și tare e-ncordat e brațul,
Și umerii-i sunt goi.
El de pe pământ o ridică și pe pieptul lui o pune,
Inima-i zvâcnește tare, viața-i parcă se răpune,
Ea se uită se tot uită, un cuvânt măcar nu spune,
Râde doar cu ochii în lacrimi, speriată de o minune.
Și bărbia i-o ridică, însă ea e ca și mută,
Și o strânge tare-n brațe și suav el o sărută.
El: „O, dulce ești tu domnișoară,
O viață te-aș iubi,
Și chiar iubirea de-o să doară,
Cu tine tot aș fi!”
Ea: „O, vino dragul meu băiat,
Să te privesc de-aproape,
Ai apărut ca din senin,
Ai răsărit din ape.
O, vin’, odorul meu nespus,
Și lumea ta o lasă,
Devii nemuritor ca mine,
Iar eu să-ți fiu mireasă!”
El: „O, vin iubirea mea nespusă,
O, vin dulce crăiasă,
Să fiu doar eu bărbatul tău
Și tu să-mi fii mireasă!”
Își simte trupul atunci cuprins de brațe reci,
Pe gâtul gol el simte un lung sărut de gheață,
Și știe că de-acum a lui rămâne în veci,
Părea un junghi puternic ce-l lasă fără viață.
Și sânge curge în picături cu miia,
Bărbatul galben e la față,
Se prăvălește la pământ,
Ramâne fără viață.
Dar iar inima îi bate,
Obrazul lui îngheață,
Se scoală iar de jos
Și o cuprinde în brațe.
Pornește vijelia, în jur e doar mister,
Și-n două laturi pământul deschide uși de fier,
Cu genele lăsate pe ochii adormiți,
Frumoși erau și astfel de moarte logodiți.
De mâini ei intră-năuntru și porțile se-nchid,
Pe veci pieriră-n noaptea mărețului mormânt,
Cavoul e acoperit cu mii crengi de molid,
Și după ei și dragostea pieriră în pământ.