Ai rochia verde, numai un orb n-o vede,
Faci luna să suspine, lași noaptea să regrete
Lumina să se-nchine, soarele să se-mbete,
Formele sublime, numai un prost le pierde,
Suflarea ta mă-nvie, mireasma ta din plete,
Făcute să mă-mbie, de ochii tăi mi-e sete,
Sânii tăi semeți și curbele discrete,
Cântate de poeți, fac picturi complete.
Veneam atunci,
când mă strigai
Și înfloream,
când mă iubeai
Te sărutam de-atâtea ori,
când te nășteai
Te-mbrățișam cu flori,
când tu mureai
Te coloram când te negreai
Mă așterneam când tu plecai
În zbor
Omul meu drag, cum ai putut?
Eu ți-am dat tot.. tot ce-am avut
Omul meu drag, ți-aș da mai mult..
Rochia ți-e murdară,
Nu tre’ s-o văd să doară
Lași noaptea să te-ascundă
Când soarele coboară
Și luna să te mintă
Lumina să tresară
Formele-ți sunt pline,
Suflarea mă doboară
Și ochii tăi sunt goi,
Deși-i ascund de farduri
Sub ochii mei sunt ploi
Mi te-a ascuns asfaltul
Sânii tăi sunt moi,
Copiii tăi te seacă
Poeți jelesc apoi,
Dar restul cred că-i joacă.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o dezamăgire profundă față de o persoană dragă, comparând-o cu Gaia, personificarea Pământului. Se vorbește despre sacrificiul total și transformarea negativă a persoanei iubite, pierzând frumusețea și puritatea inițială.