Puterea mea din aripile tale,
Se stinge-ncet, dispare, nu mai vrea
Să ducă-n zborurile abisale
Tot ce, sub cer, cu vântul se-ntrecea.
Se pierde-n scânteiere de lumină,
Urcând spre universul neștiut
Al celor ce, în liniște deplină,
Privesc din timpul care a trecut.
În lipsa ei, ți-e zborul în eclipsă,
Cuvintele par clipe în eter
Ce suferă în a luminii lipsă
Și nu ajung, cum o făceau, la cer.
E prea devreme pentr-o evadare
Spre necuprinsul care nu-i al meu,
Iar încercarea ta … speranțe n-are
Să te desprindă dintr-un singur eu.
Ești parte dintr-un suflet și, o vreme,
Vei sta, puterea mea s-o-ntregești,
Iar de-o-ndrăzni abisul să te cheme,
Rămâi sub aripile-mi îngerești!
Sensul versurilor
Piesa explorează o relație de dependență și sacrificiu, unde o entitate își pierde puterea și libertatea din cauza celeilalte. Reflecția este melancolică, accentuând ideea de a rămâne sub protecția cuiva, chiar și în detrimentul propriului zbor.