În părul tău, se-adună zăpezile din munţi,
Privirea ţi-e pierdută, nu vezi nimic din jur,
Şi nu-nţeleg, bătrâne, de ce, ades, te-ncrunţi?
Căci versu-ţi izvorăşte şi limpede şi pur.
În tot ce scrii, iubirea se-arată ne-ntinată
Şi-mi pare ireală, din altă lume e.
Tu, unde ai găsit-o? E-a ta, e-adevărată?
Şi, dac-ai întâlnit-o, de ce te-ncrunţi, de ce?.
E-adevărat: zăpada mi-a apărut la tâmple,
Iar anii se adună şi, uneori, mă-ncrunt
Atunci când, printre gânduri, se poate să se-ntâmple
Ca amintiri pierdute, din nou să mai înfrunt.
Sunt unele de-acelea ce n-aş vrea să se-arate,
Dar asta nu se poate şi-atunci le pun la loc
Aşa cum sunt, dar versul, cu amintiri schimbate,
E rolul de pe vremuri şi-mi place să-l rejoc.
De ce acum? Ei, bine, sunt multe şi s-au strâns
În ani şi ani în care pe toate le-am trăit,
Le-am adunat prin gânduri, la unele am plâns,
Dar toate-s ale mele şi-or fi pân’ la sfârşit.
Iubirea mea? Trăieşte! E limpede şi pură,
E, poate, -nzăpezită şi ea, la fel ca mine,
Dar numai pe afară: în suflet, la căldură,
E-aceeaşi de-altădată. Iar tu, ce faci, eşti bine?.
Daniel Vişan-Dimitriu
(28 aug. 2017, Vol.”Călător prin gânduri”)
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a amintirilor, explorând modul în care iubirea persistă în ciuda greutăților și a anilor care trec. Vorbitorul își amintește de trecut, dar găsește consolare în faptul că iubirea sa rămâne pură și neschimbată în suflet.