Daniel Vişan-Dimitriu – Un Colț de Rai

Mă-ntreb acum, văzând acele locuri
închise de atâția ani în gând,
cum de s-au stins din sufletul meu focuri,
ca un tărâm să nu-l mai văd nicicând?
Îmi amintesc de oamenii din zonă,
de gazda mea de neam ucrainean,
de camera curată, dar cazonă,
în care doar citind găseam alean.
Aveam şi timp, şi armă, şi răbdare
sub diguri sau prin stufuri să m-ascund,
s-aştept vreo raţă ce-mi era mâncare,
atent, sub plauri să nu mă scufund.
Priveam însufleţit în seri de-a rândul
cum sute, mii de păsări, pe-nserat,
îl ocoleau cu grijă pe flămândul
ce se mira că iar l-au observat.
Era-ntuneric şi pe drum, şi-acasă
acolo-n sat, la Tanti Nadia,
dar ce conta! – cu raţa mea pe masă:
-Procleati, ai vânat şi tu ceva!.
Mergeam ades cu lotca pe coclauri,
prin cruhlice, canale sau prin stuf,
sub sălcii arse ce-aminteau balauri,
cu mult efort, dar fără vreun năduf.
Şi, totuşi, am uitat să trec pe-acolo,
trecând de-atunci atâţia zeci de ani,
cu un serviciu ce, de colo-colo,
m-a-ndepărtat de sturzi şi pelicani.
Mă-ntreb acum, văzând acele locuri
şi satul ce-l cunosc, de lângă ghiol,
cum de s-au stins din sufletul meu focuri
ce mă chemau atunci… la Murighiol.