Un junghi se-ndrăgostise de o tuse
Și o iubea, măi frate, nu ca pe-aia
De l-a vrăjit – c-aproape și trecuse –
Dar a avut noroc. Un car. Cu droaia.
Că ea, o ascuțită de durere,
De și-o luase, cum să zic, în cap,
Credea, pe lângă ea, că-i o plăcere
Un junghi, acolo, până-i dai un hap.
Dar știți cum e, în viață, socoteala …
Și ce-o fi fost ori.. cum s-o fi făcut,
Sau, cu pastila, care-a fost greșeala,
Că … ea s-a dus. Pardon! – ea a trecut.
Dar n-a plecat ușor … a zis ceva:
“Hapciu! ” … sau ce i-o fi venit la gură,
Și a lăsat în urmă boală grea,
Cu tuse.. fir’ar ea de acritură!.
Daniel Vișan-Dimitriu
(1 feb. 2017, Vol. “Hai, pa! ”)
Sensul versurilor
Piesa prezintă o poveste umoristică despre un junghi îndrăgostit de o tuse. Metaforic, explorează ideea de atracție neobișnuită și efemeritatea relațiilor, culminând cu plecarea tusei și lăsarea în urmă a unei "boli grele".