Sfătuitorule, prea mult vorbești
Și n-ai habar de lumea de afară,
De toate câte.. tu le zici „lumești”,
Așa că taci și, poate-ntâia oară,
Încearcă ce-i normal: să te oprești!.
Nu mai vorbi de lucruri ce nu știi
Tu, cel ce doar cu vorbe te fălești!
Ești mortul ce, spre lumea celor vii,
Își vinde-nchipuitele povești
Și tot conjugă verbul „a iubi”.
Nu ai habar, n-ai simțuri, n-ai nimic
Cu care poți veni în ajutor
Acelora ce vor, măcar un pic,
Să simtă fericirea până mor,
Așa că taci! În lume, ești prea mic.
Daniel Vișan-Dimitriu
(Din vol.”Călător prin gânduri”)
Sensul versurilor
Piesa este o critică aspră la adresa unui sfătuitor ignorant, care vorbește prea mult despre lucruri pe care nu le înțelege. Îl îndeamnă la tăcere, sugerând că este prea mic și lipsit de simțire pentru a oferi ajutor sau a înțelege fericirea.