O, zeu trufaș, de ce a trebuit
copacul meu, ce se-nălța în crâng
atât de mândru și de împlinit,
să mi-l distrugi? Știai că am să-l plâng?.
Ce ți-a făcut? De ce mi l-ai trăznit
cu biciul tău? Era nevinovat,
era frumos și-adesea, fericit,
din umbra lui, la ceruri m-am rugat.
Acum, gândind la tine, zeu trufaș
c-un trai ce-l vrei intens, mă-ntreb: „Poți, oare,
acolo, în al zeilor sălaș,
să n-ai, în viață, nicio remușcare?”.
Credeam că ai. O vreme-am așteptat
să umpli golul, îți era ușor:
pe-același loc, puteai să fi plantat
un altul, mic, să nu-mi mai fie dor.
Și, poate, peste-un timp l-aș fi uitat
pe cel ce-a fost. Puteai, nu, zeu trufaș?
Dar ție, -n lumea ta, nu ți-a păsat,
tu ești etern!”Regrete, zeii?! Aș!”.
Daniel Vișan-Dimitriu
(Din vol.”Eterna căutare”)
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul și dezamăgirea față de acțiunile distructive ale unei divinități. Naratorul deplânge pierderea unui copac drag și se întreabă dacă zeii pot simți remușcări pentru faptele lor.