Bătrân, în pădurea străbună,
alături de marele fag,
asculţi ridicându-se, vag,
al lupilor urlet, spre lună.
E-un urlet lugubru, de jale,
al haitei ce, toată, s-a strâns
în corul ce-mprăştie plâns
pe note de frici ancestrale.
Credeau că te-au prins în capcană,
că poţi fi răpus, în sfârşit,
dar unii de-ai lor s-au grăbit
stricând rânduiala din goană.
Sperau să te-ntreacă în forţă
ei, tinerii plini de avânt,
puternici, cu nările-n vânt,
şi ochii în flăcări de torţă.
Au fost seceraţi, iar pământul
a supt, însetat şi hulpav,
din sângele celui mai brav,
fiindu-i, de-a pururi, mormântul.
Eşti cel ce-n coroană işi pune
vechimea în Munţii Carpaţi,
eşti cerbul temut de confraţi,
tu, rege-al pădurii străbune.
Sensul versurilor
Piesa descrie un cerb bătrân, rege al pădurii, care supraviețuiește atacurilor lupilor și își menține domnia în Carpați. Este o metaforă a puterii, a rezistenței și a respectului datorat vârstei și experienței.