A fost o zi pe care n-am s-o uit,
cum n-aș putea uita mireasma zilei
în care ploaia, sub imperiul milei,
s-a scurs din norul negru, adormit,
și a scăldat cu stropi de apă vie
natura, îmbiind-o să învie.
Eram la umbră de stejar bătrân
și dormitam alături de izvorul
ce, în pădure, completa decorul
în care, liber, gândul să-mi îngân,
iar adierea unui vânt molatic
șoptea spre o sclipire de jăratic:
Nu poți să te ascunzi, prințesa mea,
de tatăl tău, tu, rază de lumină,
iar de arșița zilei nu ai vină,
căci singură nicicând nu ai putea
să-ncingi atât de tare o țărână
ca nici măcar o floare să rămână.
N-ai cum! Destinul tău nu-i separat
de-al razelor ce pleacă dinspre Soare
dând pe Pământ și viață și culoare,
dar tu, prin frica ta, ai demonstrat
și tuturor ai dat acum de știre
că nu ești doar o rază, ești iubire.
Daniel Vișan-Dimitriu
(2 mar. 2016, Vol. “Eterna căutare”)
Sensul versurilor
Piesa descrie o zi senină și contemplativă în natură, unde autorul meditează asupra destinului și a rolului iubirii. Metafora razei de lumină este folosită pentru a ilustra puterea și importanța iubirii în viață.