Mai găsesc prin viață bucurie
Și mai râd la câte-un fix de ceas
Când mai cântă-un cuc și nu-i pendulă,
Nu-s nici clopote-n credința-mi nulă,
Niciun „Te iubesc!” de bun rămas.
Și mai râd spre nori ce stau să plouă,
Mai zâmbesc spre ifosele lor
Căci, nehotărâți, se bulucesc,
Bubuie și-abia își stăpânesc
Vorbe ce-ar trăsni îngrozitor.
Mai găsesc ceva „de râs” prin viață:
„Adevăruri” ce se-nghit cu greu,
Înălțări – pe trupul țării, gâlci –
Ori deșertăciuni ce strigă „Bâlci!”
Și mai râd de râsul lumii, eu.
Daniel Vișan-Dimitriu
(Din vol.”Călător prin gânduri”)
Sensul versurilor
Piesa exprimă o perspectivă asupra vieții, în care bucuria se împletește cu ironia și observația critică asupra lumii. Poetul găsește motive de râs în aspecte contradictorii ale existenței, de la efemeritatea momentelor frumoase la absurditatea unor realități sociale.
