Sunt doar o fărâmă din praful de stele
Ce-n spații astrale petrec ani lumină
Cu norul galactic, în mari carusele,
Sunt micul fragment de esență divină.
Plutesc în neant căutând o ieșire
Din spațiul etern, ca să-mi caut menirea,
Mă-ndrept spre Pământ și privesc cu uimire
Planeta Albastră ce-mi vrea nemurirea.
Voi fi o ființă cu trupul magnific
Ce-n vremuri apuse-alerga în lagună
Cu nările-n vânt, în decorul mirific,
Pe țărmul tivit cu crâmpeie de lună.
Voi fi inorogul cântat în poeme,
Voi face ca viața să-mi fie deplină,
Iar când voi lăsa doar un trup, peste-o vreme,
Voi fi tot cu voi, ca esență divină.
Daniel Vișan-Dimitriu
(18 iul. 2014, Vol.”Gândul pierdut”)
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea că suntem cu toții conectați la o esență divină și că, chiar și după moarte, această esență rămâne. Vorbește despre căutarea menirii și transformarea într-o ființă magnifică, păstrând legătura cu lumea chiar și după ce trupul fizic dispare.